Ce lecții de viață își iau copiii în primii 5 ani de viață? #PCM1

Home / Dezvoltare personală / Ce lecții de viață își iau copiii în primii 5 ani de viață? #PCM1

Găsesc fascinant modelul de comunicare Process Communication Model pentru că îmi oferă răspunsuri pe care le consider adevărate. Cum dau pe afară de încântare nu mă pot abține să nu vă dezvălui și vouă!

Citind cartea Parlez-vous Personality? Process Communication for Coaches m-a impresionat faptul că de fapt ne formăm structura profilului nostru psihologic în primii 5 ani de viață.

Ce lecții dăm copiilor noștri? Ce lecții am primit noi când eram copii? Și cum ca adulți încă reacționăm prin prisma acelor lecții?!.

În primii 5 ani de viață fiecare copil trece prin diverse etape în care căută niște răspunsuri de la mediul în care crește. Răspunsurile pe care și le însușește vor dicta modul în care va răspunde el la rândul lui mediului.

Descoperind aceste etape mi-am înțeles proprii copii mai bine și mai mult de atât s-a făcut mai multă lumină în ce mă privește pe mine. Aceste lecții au adus împreună teoriile din toate cărțile de parenting pe care le-am citit. Totul a devenit clar structurat și cu un curs logic.

Între 0-9 luni se dezvoltă Imaginatorul.

Copilul vrea, din momenul în care l-ai ținut prima dată în brațe să-și răspundă la întrebarea “Sunt dorit(ă)?”.

Copilul își răspunde la întrebarea asta cu da sau nu, în funcție de cum îi sunt îndeplinite nevoile. Dacă mama sau altcineva reacționează la plânsul și nevoile copilului – este hrănit, luat în brațe, drăgălit, schimbat, atunci copilul își incorporează lecția că are puterea să influențeze pe alții și că este dorit. Astfel în viața de adult știe să fie autonom, să se administreze singur în deciziile importante din viață – carieră, viață personală.

Pe de altă parte copilul poate să-și răspundă negativ la întrebarea dacă e dorit sau nu. Asta se întâmpla de exemplu atunci când mama nu îl ia în brațe pentru că nu vrea să-l “răsfețe”.  În acest caz copilul dezvoltă o atitudine de pasivitate. Mai târziu în viață va căuta ca alții să ia decizii pentru ei, pentru că ei se simt incapabili. Experiența lui de bebeluș l-a învățat că el este nesemnificativ și lipsit de putere.

Soluţia pentru problema lui este să înveţe dependenţa.

Așa că învață-l cât mai “răsfățat” în perioada asta! 🙂

Între 9-18 luni se conturează Promoterul.

În această perioadă copilul caută să-și răspundă la întrebarea “Sunt viu/vie?”

Răspunsul pozitiv îi este oferit când mama îi oferă apropiere emoțională, contact fizic, atingeri şi afecţiune. Astfel în viața de adult va fi deschis către relații apropiate atât în viața personală cât și în viața profesională. Va fi capabil să exprime emoții autentice.

În cazul în care copilului îi va lipsi apropierea, conectarea, dragostea maternă – manifestată ca o formă de abandon (abandon fizic în care unul sau ambii părinți îl părăsesc). Copilul supraviețuiște abandonului, dar învață că apropierea este o sursă de suferință. În viața de adult nu se atașează de nimic și de nimeni. Va încerca întodeauna să părăsească înainte să fie părăsit.

Soluţia
 pentru problema lui este să înveţe intimitatea (apropierea emoțională).

Ține-l aproape, drăgălește-l, iubește-l cât mai mult că îi prinde tare bine!

Între 18-24 de luni(1,5 – 2 ani) se defineşte Perseverentul.

Întrebarea lui va fi “Sunt de încredere?

În această perioadă copilul trăiește teama. Este momentul când începe să exploreze mediul înconjurător conștientizând că unele lucruri sunt periculoase și altele pot cauza durere.
Părinții au în mod normal grijă de copii și le explică că este normal să le fie frică de lucruri pe care nu le cunosc.
Astfel copilul devine adultul conștient de frica de necunoscut, ca de exemplu frica de noi responsabilități, frica de a deveni părinte, frica de a explora locuri noi. Vor deveni adulți care își vor exprima sentimentele de frică într-un mod conștient și pozitiv.

De exemplu, dacă copilul vrea să se cațăre și îl vezi că i se instalează frica, atunci varianta pozitivă de rezolvare a fricii este să-i oferi acel suport de siguranță. Să îi dai o mână și îl ajuți să ajungă în vârf. Sigur data viitoare o să aibă nevoie doar de un deget, și altă dată când tu te uiți în departare el va fi deja sus! 🙂

Dar dacă tot în același context părintele îi spune “Nu te urca! E periculos! Ești prea mic! Nu poți!” În acest caz copilul va deveni adultul care își va masca frica cu o furie îndreptățită. Își va extinde discomfortul încercând să facă pe alții să le fie frică, ca el să nu o mai simtă.

Fericirea apare când învaţă încrederea.

Oferă-i lecția încrederii atunci când simte frica. “Este normal să-ți fie frică.”

 Între 24-36 luni (2-3 ani) apare Gânditorul.

Întrebarea este “Sunt competent(ă)?”

Acest copil trăieşte pierderea. Are nevoie să îi fie acceptată și lăsat să simtă durerea pierderii.
Când copilul nu reușește la anumite activități specifice vârstei, atunci are nevoie să îi fie permis să eșueze și să se simtă trist în loc de frustrat de eșec. Succesul îi va crește încrederea în sine și îi vor aduce multă bucurie.
O altă formă de pierdere pe care o poate simți este atunci când rămâne la grădiniță sau nu-și găsește jucăria preferată. Tristețea lui are nevoie să fie înțeleasă și acceptată, pentru că atunci va fi un adult care își va recunoaște tristețea atunci când pierde pe cineva drag, când un proiect eșuează , când nu-și atinge un țel.

Majoritatea bărbaților sunt în căutare de soluții perfecte pentru că li s-a spus “Bărbat ești tu?! Bărbații nu plâng. Ești mare deja.” Atunci ca și adult manifestă o furie argumentativă, își ascund tristețea și ca să se protejeze de pierdere caută să dețină o formă de control asupra evenimentelor. Devin automat nervoși când lucrurile nu se întâmplă exact așa cum au fost planificate. Ei caută încontinuu soluții perfecte. Vor să țină cât mai multe lucruri sub control, să nu le piardă că atunci ar putea suferi. Ar putea fi trist.

Gânditorul își găsește soluția după ce reușește să trăiască tristețea. Este în regulă că nu sunt perfect.

Lasă copilul să plângă! Plânsul îi face bine. Durerea lui este mare și importantă, chiar dacă pentru noi adulții pare nesemnificativă. Este greu de îndurat tristețea copilului pentru un lucru “nesemnificativ”, dar are mari beneficii pe termen lung.

 Între 36-48 de luni (3-4 ani) se manifestă Rebelul.

Întrebarea lui este “Sunt acceptat(ă) aşa cum sunt?”

Acest copil are nevoie să învețe responsabilitatea pentru acțiunile , emoțiile lui și învață să transmită emoțiile. De exemplu în această perioadă este capabil să simtă că-i pară rău cu adevărat dacă a rănit/deranjat pe cineva. Nu e vorba despre a se simți vinovat într-un mod negativ – să-i pară sincer rău și să ajute la repararea situației. În acest context copilul se va simți iubit necondiționat și acceptat așa cum este. Se asumă pe el însuși. Astfel își dobândește încrederea în sine.

Dacă în această etapă părinții preiau responsabilitatea copilului, fac lucruri pe care copilul ar fi trebuit să le rezolve, atunci va deveni adultul care invită pe alții să facă lucruri în locul lor – să gândească, simtă, facă în locul lor.

Sau dacă este amenințat sau învinovățit când este frustrat, atunci va deveni un adult care în situații de stres va avea dificultăți în a-și asuma responsabilitatea pentru ceea ce face. Îi va fi imposibil să accepte critica și îi va învinovăți pe alții dintr-o poziție răzbunătoare.

Dacă noi părinții îi oferim exemplul că  “da! am greșit! Îmi pare rău. Cum pot să ajut?!” atunci îi oferim copilului exemplul pozitiv .

Soluția vine când învață independența, asumarea responsabilității pentru acțiunile și emoțiile lui.

Poți sprijini copilul să învețe independența:

– arătâdu-i cum poate să se descurce singur – să se îmbrace, încalțe, spele pe dinți
– identifică și comunică-i ce emoții vezi că trăiește “Ești nervos că nu ți-a dat jucăria!”
– oferă-i variante cu ce ar putea să facă ca să ajute la remedierea unei situații
– comunică-i emoțiile pe care le trăiesc ceilalți ca urmare a acțiunilor lui “Îl doare că l-ai lovit. Plânge. E supărat. Nu i-a plăcut. ”

Ca să-și însușească cât mai bine această etapă, copiii au nevoie la această vârstă de suficientă interacțiune socială.

Între 48-60 luni (4-5 ani) se defineşte Empaticul. 

Întrebarea lui existenţială este: “Sunt iubit(ă)?

Copilul caută să îşi manifeste furia. Dacă părinții îl ascultă, acceptă și îi răspund în mod corespunzător, atunci copilul învață că merită să fie iubit chiar dacă este furios. Pentru că furia este doar o trăire, nu înseamnă că este ceva în neregulă cu el. Astfel devine un adult care își exprimă o furie sănătoasă, autentică fără să-i fie teamă că distruge relația.
Dar atunci când un copil este criticat, pedepsit sau făcut să se simtă vinovat pentru că este furios acesta își va direcționa acea furie înspre el însuși. Cu această problemă nerezolvată adultul se supraadaptează, încearcă să mulțumească pe ceilalți, plâng, se întristează și se simt victimizați.

relaţie sănătoasă va deveni rezolvarea traumei lui.

Oferă-i copilului spațiu și disponibilitatea să-și manifeste furia. Privește dincolo de furia lui. Acordă-i timpul să o scoată afară.

Concluzie

Toate aceste lecții se găsesc de fapt în fiecare adult. Iar ca adult să-ți răspunzi pozitiv la aceste întrebări  poate fi o muncă de o viață.

Ceea ce mă fascinează pe mine la PCM este că îmi creează acest context clar, de lucru conștient, de evoluție clară.

PS. Multumesc lui Dani și Tinei pentru că ne-au convins să facem cursul de PCM. Ne-a adus atât de multe schimbări pozitive. Urmează să scriu mai în detaliu și despre asta.

Dacă nu ești deja în grupul Bucuria Zilei, te aștept cu drag! să povestim despre tine, despre noi.

Leave a Reply

Your email address will not be published.