Cum m-a atins Orbi

Cum m-a atins Orbi

M-am trezit fresh la ora 4 dintr-un vis intens în care cineva vroia să mă omoare. M-am furișat de lângă copii, am luat Orbi în mână și am citit-o toată pe nerăsuflate.
Așa o transpunere clară a unei realități în care ne bălăcim, dar pe care ne e greu să o identificăm, să o recunoaștem și mai ales să luăm atitudine în privința ei.

Toți părem dezirabili de departe, se gândi ea, și toți ascundem defecte insuportabile, suntem stricați până în măduva oaselor. Te strică de când ești mic și apoi ori rămâi așa stricat și inconștient, ori lupți toată viața să te repari. Totul este să-ți dai seama de asta. […]
…numai de tine depinde. Eu nu te pot ajuta dacă tu  nu vrei să te ajuți. 

Îi cunosc bine pe protagoniști, îi cunosc până în moduva oaselor pentru că dintr-o asfel de uniune am apărut și eu. Am crescut în dansul lor de agresivitate, victimizare, frică, lacrimi, bătăi, alcool, lipsă de putere, lipsă de exprimare, lipsă de autenticitate. Spunea îmi pare rău și că laptele e negru, doar, doar se va termina totul. Și nu se termina și nu s-a terminat. Amândoi încă suferă, agățați de un fir de ață că poate chiar de data asta s-au vindecat. Ea s-a impus de data asta suficient, iar el a înțeles în sfârșit. Sunt încă împreună și frica îi roade încă pe amândoi – frica că într-o zi o să explodeze vulcanul sau într-o zi va fi părăsit.

Dacă citeam acum un an cartea sigur o înecam în lacrimi, dar acum am citit-o pe nerăsuflate; i-am înțeles transpunerea reală și prefer realitatea asta, așa dureroasă cum e. După experiența din vară, am căutat să înțeleg mai profund ce car cu mine ascuns acolo, ce e dincolo de simptomele pe care tot vreau să le tratez.

În tonul Petronelei Rotar zic că suntem aici în primul rând să ne vindecăm pe noi și în al doilea rând să dăm o mână de ajutor celor deschiși să primească.

Acum am rămas cu întrebarea deschisă, oare ce scenarii din copilărie recreez în viața mea de adult?
Eu zic că am lucrat ceva cu mine, de la acea sensibilitate, acel sentiment de frunză purtată de vânt mă simt cumva mai înrădăcinată. Ceea ce m-a contrariat a fost că aceste scenarii nu ni se par evidente nouă, pentru că asta este familiaritatea noastră în care ne simțim cumva în normalitate…

Leave a Reply

Your email address will not be published.