de unde am rămas și un pic de unde am pornit

Home / Dezvoltare personală / de unde am rămas și un pic de unde am pornit

wow, nu am mai scris nimic din 15 iunie.
M-am deconectat. Evenimentele s-au mișcat mai repede decât aș fi avut eu timp să le pun în rânduri aici.

În iunie l-am pierdut pe tati și ne-a îndurerat profund pe toți. Îmi amintesc și acum când i-am zis prima dată tati. M-a întrebat încă o dată ce am zis. Era surprins, plăcut surprins. Pe atunci nu era încă socrul meu, era tatăl prientenului meu, dar deja mă simțeam parte din familie.

În iulie am făcut downsizing. Ne-am mutat de la apartament în chirie la casă înapoi în apartamentul nostru la bloc. A fost o decizie luată cu grijă și greutate. A trebuit să gândim la rece ce vrem de fapt pentru familia noastră. Pe ce punem accent în condițiile noastre? Răspunsul a fost pe dezvoltare și mișcare. Iar chiria în apartamentul la casă ne-a fost de mare ajutor cât copiii au fost foarte mici, dar sosise momentul pentru o schimbare de peisaj. Eram într-o anumită zonă de confort, la care nu a fost ușor să renunțăm, dar după ce am făcut-o ne-am simțit eliberați.
Ne-am mutat înapoi și am pornit la drum pe principiul să realizăm cât mai mult cu puțin, să fim exact ceea ce suntem și să pornim de aici, fără rate, chirie, obligații.

Tot în iulie am plecat către locurile natale, în speranța că voi petrece mai mult timp cu copiii pe imaș, cu vacile și găinile.

Satul se numește Roma, după Roma Italiei pentru că este situat pe 7 coline.

O parte a satului de pe deal la Văsăscu.

Am fost la adunat fân pe deal la Văsăscu.

Atmosferă verde, dealuri domoale, aer curat.

O pisică savurează peisajul și apusul.

O fântâna părăsită.

O casa bătrânească.

O altă casă bătrânească și vaca ei. 🙂

Un cal își așteaptă răbdător căruțașul din crâșmă.

Casa copilăriei mele modificată și imașul pe care în serile de vară urlam ca indienii împreună cu frații mei pentru că se făcea ecou.

Acum urmează să scriu lucruri grele, pe care vreau să le aștern aici în speranța că mă va ajuta să călătoresc mai ușor de acum încolo. Scriu pentru că toate evenimentele astea îmi revin încontinuu în minte, rulează tot timpul pe fundal. Cine sunt eu? De ce e așa? De ce nu putea să fie altfel? Ce pot învăța din asta? Cum mă pot elibera de povara pe care o port?

Peisajul de sat atât de frumos, atât de aerisit, atât de domol, dar eu după o săptămână am simțit că mă sufoc. Treptat se instala frica și tristețea. Aceeași frică și tristețe pe care am trăit-o toată copilăria.

Agresivitate, alcool, bătăi, lacrimi, vinovăție, frică, victimizare, tristețe.

Lucruri care au dus la o anumită sensibilitate și dorința acută de a pleca.

Tot timpul am fost convinsă că doar pentru faptul că EL nu știe să procedeze altfel face așa. Se aruncă în alcool, agresivitate și rănește atât de crunt pe alții. NU ȘTIE. Se încarcă în mod negativ și așa funcționează lucrurile pentru el. Are nevoie de atenție, dragoste, apreciere și socializare, dar se manifestă prin agresivitate și conflict. E falnic și mândru.

Mă gândesc că și el a fost cândva un bebeluș inocent care avea nevoie de dragoste și atenție, iar împrejurările care l-au format sau de fapt l-au deformat l-au făcut să-și trăiască viața într-o profundă negativitate.

Știind asta îl iert. Îi înțeleg lupta interioară, dar nu pot să stau lângă el și este peste puterea mea să-l ajut. De aceea exact asta am făcut, după o săptămâna în care simțeam că mă sufoc pe zi ce trece, am plecat. I-am spus că-l iubesc, îl înțeleg, dar eu nu mai pot sta în preajma lui.

Așa o decizie plină de curaj! Am fost atât de mândră de mine că am avut puterea asta. A fost ca o scăldare în adâncuri întunecate și cu forțe nebănuite m-am ridicat deasupra ca să mă salvez și să iau aer. Să respir.

Pe cealaltă parte EA, minunată, caldă, iubitoare, înțelegătoare, cu o forță de muncă și rezistență inimaginabilă. Dar EA și-a asumat rolul de victimă. A decis că nu are de ales. A decis că poate merită toate astea și mai mult de atât că sacrificiul acesta personal contribuie pentru un bine mai mare – copiii cresc într-o familie unită. Dezmembrată în toate felurile, rănită în toate felurile, dar unită. S-au dus unul pe altul în dansul acesta mai bine de 30 de ani și povestea nu s-a schimbat deloc. Se repetă aceleași roluri. Același scenariu.

Dar este fals că a făcut-o pentru o familie unită sau pentru copii. A acceptat situația pentru că nu a avut forța interioară să ia atitudine pentru ea însăși. Să spună “STOP, MĂ IUBESC ÎNTR-ATÂT ÎNCÂT NU MAI ACCEPT SĂ MĂ TRATEZI AȘA. Sunt om și chiar dacă sunt femeie îți sunt un egal. Nu am nevoie de aprobarea ta să mă duc unde vreau să mă duc. Vreau să râd, să vorbesc FĂRĂ FRICĂ. FRICĂ CĂ VEI TRANSFORMA O VORBĂ ÎNTR-O POVESTE DE GROAZĂ. “. ” Sunt puternică și capabilă să am grijă de mine. Nu depind de tine”.

Scriu pentru EA, pentru mine, pentru fiica mea, pentru ca noi femeile să ne apreciem, să vedem forța, vibrația noastră interioară și să luăm atitudine pentru noi. Să nu mai acceptăm să fim tratate de noi înșine sau de alții mai puțin decât suntem. 

Când aveam 5 ani am venit pentru prima dată în Timișoara la tușa mea, sora LUI. De atunci mi-am stabilit un țel. Eu voi pleca.
Îmi plăcea să citesc. O dată m-am ascuns o zi întreagă în podul casei ca să citesc Război și pace. M-au căutat, că doar erau atât de multe treburi de făcut. Am ieșit seara și am ajutat la treburile de seară fără un cuvânt.

În ultimul an de liceu mi-am îndreptat toată energia către un țel. Salvarea mea este să plec la facultate. Unde altundeva decât la Timișoara?!

“Regretul pentru lucrurile pe care le-am făcut poate fi îmblânzit de timp, însă regretul pentru lucrurile pe care nu le-am făcut este de neconsolat.” Sydney J. Harris

După bacalaureat am cumpărat o cartelă de telefon public și am sunat-o pe tușa mea. Tușa cu o inimă primitoare, bună și darnică, când i-am spus că vreau să încerc la facultate la Timișoara și dacă vrea să mă primească la ea, m-a întrebat “Și când vii?”.
Pfuii nu o să uit niciodată emoția acelui moment. Acel moment mi-a schimbat viața. Am plecat! Tușa m-a primit în casa și sufletul ei. Mi-a oferit adăpost, atenție, dragoste, mâncare, haine. (tușa și familia ei) Mulțumesc!

Numai că până atunci nimeni din neamul meu nu a mers la facultate. Doar copiii doctoriței, profesorilor, primarului erau la facultate. Toată lumea zicea că e tare greu și nu intră oricine.

Unul dintre ei mi-a spus:
“Da pentru ce-ți trebuie ție adeverință?!
Eu: “Vreau să mă înscriu la facultate.”
Ea, a început să râdă ironic și a spus. “Da, vei intra tu la facultatea lui Noe!!!” “Nu ești tu de facultate.”
Am tăcut. Mi-am luat adeverința cu lacrimi în ochi și am plecat.

Am plecat, am cunoscut mulți oameni minunați, am văzut locuri noi, citesc cărți, am acces la informație nelimitată și cu toate acestea cu mare greutate, efort reușesc să-mi las în urmă tristețea, victimizarea și neputința. Îl tot iau în freză pe “Nu sunt suficient de bună pentru una sau alta.”

Eu care sunt defectă în toate felurile, ce am eu de oferit?! Scriu aici pentru că am decis să mă ofer toată așa cum sunt – defectă în toate felurile. 

Copilăria îmi aduce aminte și de lucruri simple, frumoase, pe care în inocența mea le-am savurat și mi le amintesc de parcă ar fi fost ieri… plimbările desculț prin iarba înrourată, imașul întreg acoperit cu un covor galben de păpădie, zilele calde în care făceam izătură (un fel de baraj pe pârâu ca să oprim apa) și ne scăldam, zilele în care spălam rufele la pârâu, în care făceam curat în casă, iar ochii albaștri verzui ai mămuței (bunicii) radiau de bucurie și apreciere, duminicile în care mă vizita o prietenă de la școală și nu ne mai săturam de povestit, nopțile de sâmbătă din adolescență în care ne țineam noi, cei 3 frați de mână și alergam la discotecă, gustul mămăligii calde cu brânză de oaie după o zi de muncă pe câmp, nopțile în care luna lumina toată valea, iar eu stăteam și ascultam câinii din sat lătrând, soarele care se retrăgea la asfințit treptat după deal și îi spuneam să vină și mâine, cuiburile de rândunele de sub streșina șurii și vrăbiuțele din căpițele de fân, transpirația după săniuș și pantalonii de lână uzi leoarcă, crivățul, troienele, torsul pisicii lângă sobă, mămuța care torcea lână să ne facă mănuși, vaca care ne făcea freză dându-ne o limbă pe păr, cum ne ascundeam în vie și mâncam struguri, cum în fiecare sâmbătă seara de vară îmi plăcea să mătur curtea, clopotul bisericii, baie în ploaie, cantitățile imense de mere pe care le mâncam, cireșele de la livadă…

Felicia înseamnă fericire, iar eu așa predispusă către întristare sunt mereu în căutarea bucuriei. Pot fi strălucitoare așa defectă cum sunt! Pot oferi mult așa defectă cum sunt! Sunt sigură că sunt și alții mai mult sau mai puțin defecți ca mine și poate prin povestea mea veți prinde curaj să vă recunoașteți exact așa cum sunteți și să porniți de acolo să vă construiți o experiență deplină a vieții.

Mă îmbrățișez! Vă transmit îmbrățisări!

Leave a Reply

Your email address will not be published.