Victimă – Atacator

Victimă – Atacator

Nu pot să-mi iau gândul de la Nicoleta și rândurile scrise de Petronela Rotar. Mă simt îndurerată revoltată, îngrozită. Sunt furioasă din toți rărunchii și doare. Doare crunt. 2 copii mici fără mamă.

Sunt șocată că acest scenariu de victimă – atacator încă se desfășoară pe scena realității noastre la nivelul acesta brut. Animalic. Lipsit de orice fărâmă de gândire.

Credeam că astfel de scenarii îngrozitoare de victimă – atacator s-au sfârșit o dată cu generația trecută.  Eram convinsă că divergențele generației noastre sunt acum de statut, idei, percepții, conflicte cotidiene.

Durerea ce m-a chinuit azi are rădăcini personale. De atât de multe ori aș fi putut rămâne și eu un copil fără mamă. De atâtea ori a dormit cu toporul lângă pat și cuțitul sub pernă. De atâtea ori a stricat pereți, spart uși și mese. De fapt masa noastră din bucătărie avea toate colțurile rotunjite, pentru că toate erau rupte de la dat cu pumnul în ele. De atâtea ori și-a luat cap în gură, în ochi pentru că i s-a părut că cineva s-a uitat la ea sau că i-a vorbit într-un fel anume.

Câtă frică a putut să trăiască el. Iar singura metodă era să sfărâme în bucăți pe cea pe care ar fi trebuit să o iubească. S-a urât, desconsiderat atât de mult încât era în stare să distrugă tot, pe el și pe ființa umană de lângă el. Toată această ură de sine o izbea, trântea în ea cu toată forța, puterea lui de bărbat de un metru optzeci.

Sunt multe motive pentru care nu a plecat. Unul dintre ele este că îi era frică că v-a veni după ea și v-a sfârși ca Nicoleta. Știa că poate fi în stare. De aia fugea de fiecare dată când lucrurile deveneau întunecate. Dar revenea, era totul ca o scenetă de proastă calitate. El zicea că toți oamenii mai greșesc și asta e. Ea se uita la cei 3 copii speriați întrebându-se ce s-ar face singură cu ei. Unde să se ducă?!

Am răscolit și eu, și doare. Pare că mă chinui singură. Într-un mod ciudat îmi face bine să-mi confrunt demonii și realitatea asta. E o parte din mine care tot timpul a durut acolo pe fundal. O durere cu care am învățat să trăiesc.
Mai este este neputința. Neputința de a o ajuta pe ea. Am încercat o dată și mi-am primit un pun în cap. Puternic. Aveam vreo 6 ani. Atunci m-am revoltat și am vrut să plec în noapte. Era întuneric și m-am oprit. Și am plâns mult și m-am simțit neputincioasă pentru mine, pentru tot. Neputincioasă de a schimba lucrurile. Și de atunci m-am resemnat, m-am retras, m-am întristat mult. Am așteptat să cresc cu speranța că atunci voi pleca.

Recunoașterea scenariului în care m-am format îmi prinde tare bine, pentru că știu de unde mi-am tras durerea, tristețea, nesiguranța și știu pentru ce militez – o viață construită pe bucuria zilei, zi de zi, o viață de progres și dăruire!
Am luat într-o oarecare măsură cu mine moștenire acest rol de victimă. Rol pe care îl recunosc, îl privesc în ochi și îi spun că îi mulțumesc că ne-am cunoscut, dar e timpul să ne luăm la revedere și astfel sper să sparg șirul felului acesta de moșteniri.

Îmi doresc să fiu crunt de sinceră cu mine însumi, să iau atitudine pentru mine însumi, să mă prețuiesc, să nu accept să fiu disprețuită, înjosită, considerată incapabilă. De mine însumi în primul rând. Numai prin dovada mea de schimbare, de prețuire pot să sper că aș putea să schimb ceva în cei din jur.

Recunoașterea durerilor e ca și cum ai mai tăia șnururi care te țin ancorat de trecut. Ancorare de care ești mai mult sau mai puțin conștient. Cu cât tai mai multe șnururi cu atât ești mai liber să progresezi, să-ți manifești adevăratul eu.

Cu greu,
Felicia

Leave a Reply

Your email address will not be published.